Unde sunt poveştile?


Deşi poate la o primă vedere multe locuri prin care trecem par să nu ne zică nimic, pentru persoana care trece pe lângă noi, ele ar putea însemna ceva... Nu vrem să insinuăm că un colţ de stradă, un petic de trotuar, o bancă rătăcită sau un gang ar ţine loc de o mare piaţă urbană sau în general de un spaţiu public bine definit, însa vrem să arătăm faptul că o minimă semnificaţie atribuita unui loc de către locuitorii oraşului, contribuie la imaginea/dezvoltarea/calitatea spaţiului public pe care îl avem.

De aceea suntem în căutarea unor poveşti ale oraşului nostru. Pot fi locuri în care aşteptăm, locuri în care ne întâlnim, în care ne retragem sau ne ascundem. Sunt locurile unde altădată ne jucam, iar prin care acum doar trecem. S-au schimbat între timp? Sau au rămas aceleaşi, aparţinand astazi mult altora. Sunt locuri de lângă casă de unde cumpărăm o pâine şi locuri in miezul oraşului unde mergem doar ca să stăm pe o banca şi să privim o casă veche. Poate fi parcul din cartier sau Cişmigiul tuturora. Poate fi piaţa Universităţii sau fundătura pe care locuieşte o mătuşă. Pot fi locuri care nu au rezultat în urma unui plan, sau au apărut pe neaşteptate, pe care probabil cunoscatorii le-ar numi „spaţii reziduale”, însă care joacă un rol important pentru altii. Nu sunt locuri frumoase sau urâte, ci doar locuri ale noastre, ale cuiva.

Finalul acestei pledoarii este desigur deschis. Încercarea noastră constă doar in a colecţiona o parte din aceste poveşti pe care cu siguranţă fiecare dintre noi le are. Expoziţia pe care dorim să o organizăm se adresează aşadar tuturor locuitorilor oraşului. Deşi abordarea ar putea părea prea subiectivă, ansamblul de imagini-poveşti pe care noi sperăm să-l obţinem poate prezenta secvenţe ale oraşului care în ultimul timp au fost neglijate, şi anume „oraşul trăit”, şi nu oraşul gândit.

Încercând să descoperim arhitectura spaţiului public bucureştean prin sunet, mişcare, gesturi, priviri, expresii, imagini, căutăm să aflăm spaţiul public trăit, nu scris sau desenat, chiar dacă astfel acesta s-ar putea arăta cu toate defectele si imperfecţiunile sale.

O idee care caracterizează demersul nostru aparţine sociologului francez Henri Lefebvre, acesta îndemnându-ne să nu căutam valori umane doar in marile evenimente, structuri sau monumente, dar şi în acţiunile noastre de zi cu zi, în modurile în care ne trăim viaţa, în bucuriile, pasiunile si dorinţele noastre, şi nu în ultimul nostru chiar în noi înşine si în propriile noastre micro-arhitecturi.


câteva sugestii...

În acest sens este dificil sa compunem o listă simplă de întrebări care probabil nu ar acoperi toate răspunsurile pe care o poveste le-ar putea pune în evidenţă. Cu toate acestea sperăm să va putem ghida prin intermediul câtorva sugestii în speranţa că acestea nu vor limita răspunsurile.

Care sunt locurile care vă sunt dragi în oraş?

Vă leagă anumite întâmplări de ele? Care ar fi ele?

Sunt aceleaşi cu cele pe care le aveaţi cu un anumit timp în urma?

Ce simţiţi faţa de locurile din vecinătatea imediată, de lângă casă, dar şi faţă de cele mai îndepărtate?(din centru, din alte cartiere...)

Sunt locuri pe care le împărţiţi cu persoane apropiate si de aceea capătă un statut special?

Există locuri în care vă simţiţi în siguranţă, in largul dumneavoastră, „ca acasă”?


Vă rugăm, daca aveţi astfel de locuri, să le împărtăşiţi cu noi, postând un mesaj, sau un comentariu. Mulţumim!

4 comentarii:

  1. In liceu obinuiam sa ma plimb in insula delimitata de bdul Carol I, str. Traian si Calea Calarasilor. E un cartier linistit, destul de dens construit, cu un ritm de viata specific locuirii. Frumoasa este vecinatatea imediata a bisericii Popa Soare. Biserica are insula ei de verdeata, imediat langa ea se gasesc 2 cladiri, acum ambasade. E o zona cu ceva distinctie, zic eu.
    Apoi, o zona frumoasa, care iese din cotidianul Bucurestiului este zisa piata Pache Protopopescu; eu ii zic "la izvorul rece", dupa restaurantul ce se gaseste la un parter al pietei. Rondul acela, cu copaci inalti, fantana si flori, pune in umbra si la propriu si la figurat fondul construit din jur . Numai fantana ramane luminoasa. Intregul perimetru te face sa te simti in Bucurestiul sec. al 19lea. Mergand pe trotuarele ce ocolesc parcul, numai la el te uiti, te simti in el, desi il ocolesti.
    Biserica Greaca, in apropiere, este iarai un colt frumos, care mi se pare strain de Bucuresti.
    Strada Olari, strada pe care se si gaseste liceul meu, este iarasi o strada frumoasa.
    Venind acasa de le scoala, decat sa vin din bulevard si sa cotesc la dreapta, in Austrului, am preferat de multe ori traseul Mogos Vornicul - Plantelor - Austrului.
    Casa din coltul str. Mogos Vornicul, joasa, are si o mica gradina. Este a unei batrane, care e mare iubitoare de animale. Pe gardul ei a crescut o planta agatatoare, care face flori mici, albe si galbene, care miros foarte frumos.
    Un lucru care imi placea foarte tare la traseul asta este atmosfera indusa de copacii, nu multi, dar inalti si cu coronamentul generos, care arunca o lumina filtrata asupra strazii. Nu de alta, dar acum , datorita intersectiei coronament si crengi - cabluri, eu cam taiat din copaci si arata ciungi.
    Iarasi o incula frumoasa, a vechiului Bucuresti, este cea incadrata de bd. Dacia, Calea Mosilor si str, Popa Petre si Maria Rosetti.
    Casele din stanga Dealului Patriarhiei sunt frumoase. Iar curtea Institutului Monumentelor Istorice, cred ca asa se cheama, e plina de melancolie, cu cadere mare de teren, plina de frunze uscate si parasita.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu sunt un nostalgic. Când plec în lume, peste tot, caut noutăți, chiar daca trebuie să fugăresc kilometrii.
    Tema voastră însă mă incită la reîntoarceri în timp. Bucureștiul copilăriei și adolescenței mele petrecute în Popa Nan era legat uneori de zone nereprezentative, dar bogate în amintiri și certitudini. Parcul de case ieftine din Dristorului, astăzi parte dispărute, cu grădinile și jocul de copii în mijlocul străzii, a fost mereu un parcurs. Acolo aveam veri, colegi, prieteni. Acolo mi-am plimbat copiii.
    Parcul Banca Națională, din Turturele, Daniel Barceanu, Moise Nicoară cu vilele burgheze din interbelic , cu gardurile din fier forjat și globurile de sticlă colorate din grădinile de fațadă, mă cheamă mereu să revin chiar dacă știam demult fiecare cotlon, chiar dacă se schimbaseră locatarii, cei inițiali aflându-se la Canal sau la Sighet, chiar dacă parcul băncii naționale devenise Cominform.
    Sau cartieul Popa Soare, Dr. Burghele, cu fântâna de pe Pache, Mântuleasa, Plantelor, Stupinei, str. Ștefan cu puzderia de bisericuțe cu grădini, cu vegetația lor ce acoperea străzile formând tunele verzi parcă nesfârșite, toate au făcut parte din farmecul care mi se părea fără sfârșit și care îmi transferau din liniștea și candoarea lor atunci nealterată.
    Erau case de negustori de sfârșit de secol, vile burgheze, blocuri interbelice ale lui Marcel Iancu, mici instituții sau școli, bistrouri cu grădină…Erau fundături, curți, grădini, fântâni, scuaruri, bănci, monumente…Erau colegi, profesori, bairame..Erau olteni cu legume, geamgii, florărese, azmari, cofetari, spițeri, frizeri..
    Și astăzi, după mulți ani, mă reîntorc, deși am plecat demult de acolo, reîncercând sa-mi regăsesc reperele, uneori reușind, alteori nu. Nu mă întristez, nu am nostalgii, dar am amintiri pe care nu doresc să le pierd. Și ca mine mulți bucureșteni își găsesc astfel suportul în afecțiunea lor constantă pentru acest oraș în care continuă mereu să creadă…

    RăspundețiȘtergere
  3. Cand am venit in Bucuresti, in '92, blocul in care stau era inconjurat de un spatiu verde. Verde, si atat. Neamenajat, neingrijit, cu pomi, dar si cu balarii, cu un teren de fotbal improvizat- pamant si doua porti- doar cadru, fara plasa. Dar era verde datorita, mai ales, pomilor.
    Apoi, in cativa ani, jumatate din zona verde a fost invadata de garaje. Garaje din beton, garaje din tabla.... Intr-unul din ele era amenajat chiar si un atelier de reparatii, unde mecanicul lucra pana noaptea tarziu, mai ales in serile de vara.
    Se uratise locul. Terenul de fotbal disparuse, inghitit de garaje. Pamantul era batut, uscat. Arata rau.

    Apoi, intr-o zi, acum cativa ani, primaria a decis sa curete locul. Si garajele au disparut. Si s-au "croit" alei, acolo unde pana atunci erau doar poteci, facute de oamenii care scurtau drumul prin parc. Si au aparut banci pe alei, si ronduri cu flori, si sculpturi, si gazon acolo unde inainte erau doar balarii.
    Si un loc de joaca pentru copii, si un teren de sport ingradit, si un paznic permanent care sa supravegheze locul.
    Acum, in serile de vara nu mai aud ciocaniturile mecanicului auto, ci glasurile copiilor care joaca fotbal.
    Acum, parcul- caci se poate numi parc- este frumos tot timpul anului. Si bancile lui sunt mereu ocupate cu tineri care stau de vorba, cu mame care-si plimba copiii, cu pensionari care se odihnesc.
    Cand vin seara acasa, vecinatatea acestui spatiu curat, ingrijit si populat imi da un sentiment de siguranta si confort. Si ma bucur ca locuiesc in acest colt de Bucuresti.

    Un alt loc din oras, special pentru mine, este zona de case din spatele Patriarhiei.
    M-am plimbat pe acolo acum cativa ani, intr-o dupa-amiaza de vara (recunosc, de atunci nu mi-am mai gasit timp sa trec pe acolo)
    Strazile linistite, putin circulate, cu case mici, majoritatea vechi, mi-au purtat imaginatia catre sfarsitul secolului XIX, catre atmosfera calma, patriarhala a Bucurestiului de altadata.
    E uimitor cum, doar la doi pasi de bd. Unirii, cu blocurile si cu traficul si agitatia lui, poate sa existe, sa se "ascunda" o zona atat de linistita, de "incremenita" in timp.
    Un colt din Bucurestiul de altadata, pe care trebuie sa-l parcurgi "la pas" ca sa-i simti farmecul cu adevarat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dupa cum probabil stiti, "Domenii" este considerat unul dintre cartierele civilizate din Bucuresti, cu multe case neschimbate din perioada interbelica, dar si cu alte cladiri renovate recent si cu bun-gust. Cu toate acestea, neprevazutul mioritic nu are cum sa lipseasca: imi arata cineva saptamana trecuta bocancii care supravietuisera unor drumetii extra-urbane, acum dezmembrati dupa o baie intr-o baltoaca din fata Spitalului Elias...

    Revenind la amintiri frumoase si nostalgice din Domenii. Ma leaga de acest cartier povesti din partea mamei (care il strabatea cu bicicleta) sau a unchiului meu (care il cutreiera cu motocicleta)...

    In ceea ce ma priveste direct, eu nu am copilarit aici decat prin vizite la bunicii mei. Povestea mea incepe cu tramvaiul care ajungea la statia din fata Bisericii Manastirea Casin. Ma intorceam cu Bunicul din vizite la casele amicilor lui, care aveau ca scop sa se mandreasca cu "Nepoata". Dupa eforturile mele de a lasa impresii bune si a nu dezamagi asteptarile, urma momentul de recul si detensionare in tramvai si in drum spre casa: luatul palariei de pe capul (plesuv) al bunicului...

    Era pentru mine un amuzament copios, o combinatie de joaca inocenta si razbunare pentru constrangerea mea anterioara la conduita societatii. Asadar, de la Manastirea Casin, pe strada Aviator Sanatescu, o luam vesela la goana cu palaria in mana, indreptandu-ma spre Piata Domenii. Stiam ca, pentru a nu-si pierde din prestanta fata de vecini, "Domnul Colonel" nu prea isi permitea sa reactioneze si era nevoit sa mearga pasiv spre casa.

    Strada Av. Sanatescu a ramas in continuare cu trotuare inguste care iau forma radacinilor solide de copac, umbrita si racoroasa vara, cu oameni linistiti care vin de la piata cu plase cu cirese. Sunt convinsa ca acest loc are o istorie si o gramada de povesti interesante, dar mie imi trezeste amintiri cu palarii de bunic si veselii fara griji.

    RăspundețiȘtergere