Acest demers de descoperire a spatiului public bucurestean a pornit in cadrul Facultatii de Arhitectura. Insa pe parcursul dezvoltarii sale ne-am dat seama ca pentru a-si atinge intr-adevar obiectivele propuse trebuie initiat un dialog cu locuitorii. Nu dorim o implicare unilaterala ci sa strangem cat mai multe povestiri care sa ne ajute in a contura imaginea Bucurestiului.
Noi am inceput deja aceasta “explorare” si am vrea sa va povestim unde am ajuns, ce am vazut, pe cine am intalnit si ce concluzii am tras. Am postat in acest sens un film si cateva imagini care ar trebui sa exprime primele ganduri si idei ale noastre. Speram insa sa ne impartasiti gandurile, povestile voastre, relatiile cu spatiile pentru a putea cunoaste cat mai multe fete ale orasului.
Noi am inceput deja aceasta “explorare” si am vrea sa va povestim unde am ajuns, ce am vazut, pe cine am intalnit si ce concluzii am tras. Am postat in acest sens un film si cateva imagini care ar trebui sa exprime primele ganduri si idei ale noastre. Speram insa sa ne impartasiti gandurile, povestile voastre, relatiile cu spatiile pentru a putea cunoaste cat mai multe fete ale orasului.
Finalitatea acestui demers va fi o expozitie pe care o vom organiza alaturi de Observatorul Urban in luna decembrie.
Scopul sau ar fi mai buna cunoastere a relatiei spatiul public - locuitori si a modului in care diversi factori, personali (perceptie, memorie afectiva s.a.m.d.), influenteaza transformarile orasului si modul sau de a trai.
Scopul sau ar fi mai buna cunoastere a relatiei spatiul public - locuitori si a modului in care diversi factori, personali (perceptie, memorie afectiva s.a.m.d.), influenteaza transformarile orasului si modul sau de a trai.
Va invitam sa ne trimiteti povestiri inedite si orice altceva credeti ca ne-ar putea ajuta.
Îl chema Codiță. Numele și-l căpătase după ce fusese în două rânduri călcat de câte o mașină pe coadă - de fiecare dată lungimea acesteia reflectând trauma.
RăspundețiȘtergereCodiță era la origine câinele gardienilor din parcul Eroilor. După cea de-a doua ciocnire cu o mașină a fost adus la noi în curte cu titlu temporar - până la vindecarea rănilor. Pentru o vreme a părut că nu mai avea să plece.
Aceasta a devenit din ce în ce mai mult o problemă pe măsură ce caracterul lui s-a urâțit pe nesimțite, spun unii, din cauza întărâtărilor elevilor de la școala învecinată. A mușcat-o pe mama; a mușcat-o pe doamna care, tocmită pentru a ne ajuta să ținem aparența ordinii și curățeniei în casă, îngrijește mai degrabă câinii din curte - așadar a mușcat literalmente două dintre mâinile care îl hrăneau.
Într-o altă zi a rănit grav o prietenă căreia îi arătam minunea care a făcut ca lăstarii de forsiție tăiați din tufișul din fața casei să se prindă și să înflorească la o săptămână după ce au fost înfipți în pământ.
Era iarna lui 2007. Proaspăt înamorați în acea vreme făceam lungi plimbări cu prietena mea prin cartier, sub pretextul că scoatem câinele (altul, cel din casă) la plimbare. Plimbările erau lungi și dulci, plăcute în ciuda sau tocmai din cauza frigului. Codiță ne acompania invariabil fără invitație și fără lesă. De obicei, ne prefăceam că nici nu îl cunoaștem, speriați de ce ar putea să facă vreunui suflet nevinovat care i-ar ieși în cale în momentul nepotrivit.
Într-o seară, ajungând la baza dealului Academiei Militare, la scărițele care leagă străzile de sub și de deasupra parcului zis Țăcălie (rebotezat Romniceanu, de vreun edil total străin de acest nume care se păstrase în tradiție cel puțin de când era mama copil), ne-am dat seama că suntem foarte aproape de un non-stop de pe Panduri și că putem să facem un detur pentru a ne alimentul de bază al acelor zile - țigările.
Totul părea să anunțe o seară obișnuită în care ne-am fi întors normal, pufăind doi oameni și doi câini, înapoi acasă la caldură. Însǎ odată ajunși la chioșc, Codiță s-a repezit la o familie fericită cu copii și câine care treceau pe trotuar (au scăpat toți) și a dispărut, certat, în sens opus.
Atât.
Strângerea de inimă nemiloasă a durat pentru încă vreun an după aceea: nu unde este săracul Codiță, acea victimă nevinovată a răutății mașinilor și copiilor din lume? ci, grija să nu apară din nou. Spectrul lui Codiță învãluie și acum strada Panduri, unde nu m-ar mira să fi născut noi legende de cartier, care să înceapă cu..."a fost odată un câine fără coadă, mai degrabă urât decât altfel, și care mușca pe oricine încerca să-l mângâie..."
Plimbati-va pe Calea Grivitei.
RăspundețiȘtergereChiar cu troleibuzul, este confortabil. Puteti vedea o mare parte din oras si imediat va veti aduce aminte cum era acum 20 de ani, s-au schimbat multe.
In aceasta vara s-a organizat in Parcul Bazilescu o expozitie de "dinozauri", un eveniment pe care orice copil care a vazut expozitia, si-l va aminti mai tarziu.
Mi-am luat baietelul de mana si ne-am urcat in troleibuzul 97, dinspre Gara Basarab spre Parcul Bazilescu. El astepta cu nerabdare sa vada dinozaurii, eu, vedeam Calea Grivitei, schimbata, cu cladiri noi, cu fatade de sticla, alaturi de vechile blocuri din perioada comunista, din ce in ce mai prafuite, din ce in ce mai obosite. Vedeam un drum larg printr-un oras peticit de reclame, in care arhitectura noua nu are nici o legatura cu cea veche, nici cu incadrarea in zona. Parca nimic nu mai conta. Cineva a avut bani de-o constructie. Si pentru ca intr-un anume loc avea el teren, acolo si-a ridicat constructia. Asa cum a vrut El - doar El a dat banii! El poate fi statul - priviti Directia de Taxe si Impozite de pe calea Grivitei,; El - poate fi orice persoana fizica doritoare de a-si expune banii investiti intr-o constructie. Spun banii, pentru ca asta se vede - nu poti admira la cladirile noi un stil - nu poti identifica Bucurestiul prin cladirile noi - identifici persoane cu bani, care si-au construit ceva, cum au vrut, unde au vrut.
Si ca sa revin la "dinozaurii" spre care am pornit, sa stiti ca am ajuns intr-un tarziu si la ei. M-a derutat putin localizarea Parcului Bazilescu - stiam zona drept "Infratirea intre Popoare". Nu mai fusesem in acel parc de 25 de ani, de cand mergeam cu scoala la ceea ce pot sa-i spun casa de cultura "Infratirea intre Popoare". Am incercat sa dau o explicatie acestei alaturari de cuvinte celor ce nu pot identifica ce se ascundea sub acea titulatura. Imi amintesc ca mergeam cu clasa, in costum de pionier, cu cravata rosie, cu camasa alba si cu fusta bleumarin plisata, cu funde albe imaculate, cusute pe cordeluta, ca sa vedem cine stie ce reprezentare de cantece patriotice a vreunei scoli din Sectorul 1.
Sau mai imi aduc aminte - cum plecam tot asa, cu clasa, la desene pe asfalt in Parcul Bazilescu, de 1 iunie. Ne umpleam de praf, de culori de creta, dar plecam invingatori daca primeam o diploma in care pioniera... s-a remarcat la concursul de desene pe asfalt.
Acum din troleibuzul 97, mi-a agresat ochii o cladire cu fatada in stil antic dar colorata in galben citron, cu coloane vopsite in alb imaculat.De-asupra scria spre identificare "TEATRUL MASCA".- poate erau alese culorile ca sa atraga atentia. Pe mine m-au durut ochii in acea zi de vara, cu soare stralucitor, o pata citron cu cerul albastru senin de-asupra. Acolo terbuia sa cobor.
Am coborat, am vazut dinozaurii, am vazut parcul ingrijit, cu alei refacute, asfaltate, cu banci de lemn, noi, ca sa te poti odihni. Am vazut schimbarea in bine, am vazut ca un parc poate sa arate frumos daca e iubit si ingrijit, deci se poate. Dar ce era cu aspectul sediului Teatrului Masca? Stiu ca unele spectacole ale acestui teatru au menirea de a caricaturiza personajele, de a scoate in evidenta trasaturile negative ale unui personaj, ale unei situatii. Mie mi-a atras atentia aspectul exterior, agresiv al fatadei. Mi s-a parut un semnal de alarma: "fratilor, pot sa vopsesc cu ce culoare vreau la exterior, sau cu ce culoare este mai ieftina, nu am nici o piedica, nu tin cont de nimic, nici un criteriu nu ma impiedica pe mine, cel ce am comandat vopseaua, sa vopsesc un teatru in galben citron".
Am si uitat de dinozauri, ma gandesc inca la Infratirea intre popoare, vopsita acum 20 de ani intr-o culoare blanda, un bej palid, si Teatrul Masca prezentat atat de agresiv.
Si chiar daca arata asa, daca altfel nu s-ar fi vazut ca acolo este Teatrul Masca, daca domnilor, veniti la teatru, sa fie iertati cei ce au ales galbenul citron.
Luiza Gheorghiu